Sentimentul de azi #5

Unii spun că, atunci când murim, ne naștem într-o altă lume. Rai sau iad.
Alții spun că nu mai este nimic după moarte. Doar muțenia surdă a unui zid.
Eu mereu am crezut că ambele variante sunt posibile, pentru că mereu am crezut că avem posibilitatea de a alege.
De ce n-ai alege să te naști din nou? Pur și simplu, atunci când ești în vid, ești doar conștiința pură a tuturor particulelor de timp în care te-ai dispersat, ca o pânză de fractali. Nu mai ai posibilitatea să trăiești tot ce ești, fiecare lucru ca un episod individual.
Așa că să te întorci înapoi în pânză vieții înseamnă să luminezi toate drumurile care duc înapoi spre ceea ce ești, deci să le experimenteze pe toate, până când, atunci când vei decide să rămâi în vid, te vei cunoaște fără cotloane de umbră.
Toată lumea a auzit că în tradiția buddhistă ar exista ideea că „tot este unu”.
Nu vă stârnește citatul acesta imaginea că suntem una cu vidul? Suntem fiecare punct de lumină în care se sparge. Toți suntem câte un fractal ce extinde aceeași ființă către lumile neexplorate din universul său intrinsec. Toți suntem interconectați prin același scop, reprezentând în esență aceeași minte, care se caută pe sine, luptăndu-se cu sine.
Asta-i utopia care se manifestă distopic.
Viața.
Percepția temporală înseamnă mai mult decât să delimitezi ziua după ceas.
Prin secolul XVIII, deja lua amploare filozofia mecanicistă în lume, ce ne compara pe noi, oamenii, cu mașinăriile manevrate mecanic.
Această ideologie a contribuit la iluzia timpului. Se presupune că ceva a existat înainte de orice altceva.
Cred că această idee ne-a făcut să presupunem că vidul ar fi fost înainte, sau ar fi urmat timpului.
Dar dacă firul cronologic n-ar exista? De ce ai presupune, de fapt, că există un viitor sau un trecut, în afară de mintea ta?
Știi deja că viitorul este doar o ipoteză, în continuă schimbare, nu? De ce n-ar fi și trecutul la fel?
Gândește-te așa. Ce știi despre trecut, în afară de amintiri? Le mai poți trăi, obiectiv? Le mai poți simți? Mai ești același acum, ca să fii sigur că le percepi exact cum s-au întămplat?
Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre.
Atunci vidul, el trăiește prin noi, odată cu noi, în fiecare expirație sau în ritmul în care clipim. Vidul nu este acolo, în trecut sau viitor, pentru că ele nici nu există încă de fapt. Tot ce este cu adevărat este acum. Vidul este prezent, odată cu totul.
E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar, cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.