Etichetă: viata

Sentimentul de azi #3

Ma pierd atat de departe, citesc mii de probabilitati printre randuri si, in orice fractiune de scunda, caut sa consum substanta, integrand tot ce vad adanc, in mine. Si simt atatea despre cei din jurul meu, dar privirile lor sunt goale, umbrite.

Caut forme in nori ca esti aproape, pe aici pe undeva. Mi-am secatuit toata energia sperand. Dar uneori e obositor sa traiesti si orice ritual sacru devine profan in mintea care nu tace.

Se simte ca si cum nu ma pot opri din zbor, dansand frenetic printre inimi zidite, si ma intreb de ce toti se baricadeaza in durere, in timp ce inima mea absoarbe tot suvoiul vietii, din mine, din jur, coapta de atatea emotii.

Dar si mie mi-au obosit aripile. Soarele ma consuma, cu cat ma inalt mai tare spre el. Orice ar fi, nu voi plonja inapoi in abis. Trebuie sa zbor pana in mijlocul vietii, si sa simt tot ce mi-am dorit vreodata. Nu mai vreau sa fiu gri vreodata.

Sentimentul de azi #2

Trecutul este la fel de ipotetic ca viitorul. Trecutul e distorsionat, în continuu, de fiecare nuanță a reamintirii noastre. Să trăiești în prezent, înseamnă să percepi realitatea fără să te lași proiectat în trecut sau viitor.

Nu vei vedea cu adevărat prezentul dacă proiectezi trecut sau viitor asupra percepției tale, dar nici dacă vei presa așteptările tale de la moment într-o limită temporală. Presiunea temporală alimentează frica, care e doar un construct al ego-ului. Dar frica închide canalele tale energetice, astfel încât nu-ți vei mai putea însuși curgerea vieții din acel moment.

E greu să asculti prezentul. Pentru că el nu poate fi definit prin timp, viitor sau trecut, deci nu avem cuvinte în intelectul nostru să îl descriem, categorisim. Dar prezentul lucrează pentru noi , pentru aspirațiile, dorințele și împlinirea noastră, dacă doar acceptăm să îl trăim, simțim, fără să îl filtrăm. Cu toate că, trăind în prezent, nu vom putea „încadra în cutiuțe” experiența, ea se va așeza într-un tot unitar când toate „piesele” vor fi complete, și, într-un mod intuitiv, îi vom înțelege rostul.

Sentimentul de azi

Atunci când te aliniezi cu universul, toate energiile sunt în favoarea ta. Iar atunci când eviți, agățându-te de iluzia timpului, să accepti natura experiențelor, nu ele sunt distructive, tu ești cel care le percepe astfel, distorsionându-le sensul prin frică, înotând înpotriva curentului.

Lumea era un joc între bine și rău. L-ai transformat în iad când ai ales răul, alergând ca o nebună după orice formă de vis pal, ca o promisiune care nu se va îndeplini niciodată.

Nu-ți face griji, copile. Iubirea crește ca o floare în deșert. Crește chiar și pe întuneric, își face singură lumină. Apare din nimic și transformă blestemele în binecuvântări.

Așa că plângi și bucură-te în acelaș timp. Totul era menit să se întâmple. Ți-am zis, iubirea e propria sa lumină. Numai în întuneric puteai să înveți să strălucești. E timpul să devii iubire.

Oricum, acum înțelegi, tot ce ți-ai dorit de fapt era ca cineva să înțeleagă toata durerea asta care te-a tras înapoi atâția ani. Acum știi că, de fapt, nimeni nu poate simți ce ai simțit tu. Ei nici măcar nu pot să accepte, pentru că mereu nedreptatea pare a fi acoperită cu aur orbitor.

E ok. Vezi tu, așa a fost să fie ca să înțelegi ca n-ai nevoie să te agăți de iluzii. Te rog să nu mai plângi. Nu mai uda încă o dată filele caietului cu lacrimi de durere. Totul va fi bine acum.

Intuiție

Există o cale de a te cunoaște pe tine însuți și de a cunoaște drumul. Există o voce in noi, ce o percepem prin senzații și simboluri- atât de apropiate de sufletul nostru, că ne oferă bucuria de a simți că aparținem de noi.

Poate suna straniu- dar nu aparținem de noi mereu? Adică, poate ați răspunde, tot ce facem, tot ce ne dorim, tot ce învățăm, totul pentru care muncim, este ca să ne definim și îmbogățim pe noi. Încercăm din greu să ne ridicăm cât mai sus în societate, să avem venituri care ne permit o casă mare, comfort, lucruri frumoase, vacanțe cât mai plăcute și interesante…. Încercăm din greu să fim văzuți cât mai bine, să fim admirați cât mai mult, să dăm check-in-uri peste tot….

Dar nu cumva ne pierdem pe noi în această cursă? Nu cumva ajungem să ne stresăm, să judecăm mai mult, să ne enervăm mai repede, să fim geloși și să ne simțim uneori frustrati pe propriile vieți?

Nu cumva ajungem până la urmă să ne umplem viețile de zgomot care să înghită reproșurile față de noi ce nu încetează?

Există reproșuri în noi pentru că această alergătură de a te defini prin agoniseala ta nu se termină niciodată. In acest ciclu samsaric, odată ce ajungi la un scop, el nu pare că a împlinit dorul după care plecasei și continui să vrei mai multe, să te dorești mai sus.

Dacă este așa, poate ai ajuns să crezi mai mult în idealurile societății decât în pacea ta. Poate ți s-a părut că fericirea nu merită asociată lucrurilor simple, și nu ți-ai permis să simți bucurie până nu atingeai un obiectiv. Poate ai despicat mereu firul în patru, avid după cunoașterea sublimă, crezând că ea se ascunde în spatele a mii de cărți, și niciodată în simplitate.

Nu-ți face griji. Este o voce în tine, care, chiar și daca acum este un ecou slab de departe, ce îl ignori pentru ca nu mai crezi de mult în el, așteaptă să îți releve magia din tine o data ce îi dai putere. Se numește intuiție.

Ea te va face să simți din nou că aparții de tine. Te va învăța universul tău, felul în care tu funcționezi, și va fi minunat. Poate chiar îți va debloca fluxul artistic. Sau te va face să descoperi artă în tine.

Dar ca să-l auzi, trebuie să îți golești mintea. Ia o pauza de la alergătură- fără să ți-o programezi pe ceas și să te uiți la cât e ora la fiecare câteva minute. Eliberează-te de griji si probleme de rezolvat. Doar bucură-te că exiști. Și ascultă-te. Cere-ți iertare față de tine, dacă e nevoie. Plângi pentru durerile tale, dacă e nevoie. Stai în tăcere. Sau fă ceva ce ți-a plăcut mereu. Și lasă-ți sufletul să se regenereze.

Vocea, cu timpul, se va simți din nou puternic. Și dacă o vei asculta, te vei bucura din ce în ce mai mult de sentimentele și imaginile cu care vine. Pentru că, centrat în tine, vei descoperi așa de multe despre miracole, și lumea nu va mai fi decât terenul tău de joacă.

Stare #2

Știi că luminița de la capătul tunelului este un tren tăind în viteză noaptea cu farurile lui.

Dar la nici unul dintre noi nu ne e frică de moarte.

Citește în ochii mei că și eu, ca și tine, am murit de mii de ori într-o singura viață.

Nu văd nimic.

Decât faptul că, tu și eu, suntem zei jucându-se cu propriile destine, reformulând viitorul pe aceleași vechi tipare de trecut.

Oameni de oglinda

Oameni de oglinda veneau sa o reflecteze. Era miza cea mare intr-un joc de poker, cea ce fusese odinioara tot o oglinda, dar viata o lovise atat de tare ca se sparsese in mii de cioburi. A ascultat atata algoritmica altora, ca a ajuns sa isi tradeze religia dupa care ii era modelat sufletul. Traise definindu-se prin gloantele pe care le stransese in ea insasi. Dar intr-o zi un inger a coborat din cer sa-i unga ranile de pe corp, iar ea a decis sa nu-si mai mutileze sufletul.

Pacat ca linistea nu a durat mult, un alt cosmar trebuia sa se nasca, pentru ca stelele stralucesc doar pe intuneric, pentru ca nu esti cu adevarat bun daca esti bun numai in mijlocul binelui.

Fatalista in rastalmacirea propriilor sale experiente, se imbata cu iluziile oamenilor de oglinda, in timp ce acestia se pregateau sa o masacreze.

Dar cum sa-i fie potrivit sa vada prin ochii altora, daca-i avea pe-ai sai? Cine era ea, daca nu era nici oglinda, nici trecut? Incepuse sa isi caute samanta pe la radacini. Credinta era singura sa pluta de salvare in marea de sentimente delirante.

Se produsese o cursa contra cronometru in care culorile mastii sale se topeau, si chipul din spate era ravasit de furtuna. In timp ce caminul pe care si-l cladise se darama in fata ei, isi spunea ca totul e spre bine, doar viata e o calatorie ce trebuie lasata sa curga.

In tot acest timp, spiritul, ce ii scrisese destinul in praf de stele, respira.

In lumea spirituala, timpul trece altfel. Nu e masurat prin ceas, ci printr-o clepsidra, in care fiecare particula de nisip e un lucru ce trebuie infaptuit in lumea de jos. Cand ultimul fir de nisip s-a scurs, clepsidra este intoarsa, si sufletul straluceste soare, salutand zorii unei noi constiinte, o noua respiratie.

Cand clepsidra s-a intors, ea a putut sa puna cap la cap piesele puzzle-ului la lumina zilei. A inteles ca e propria promisiune indeplinindu-se. A devenit o vrajitoare, detinand controlul asupra tenebrelor.


Ce incearca oamenii sa invete din viata asta?Poate ca nu mai conteaza sa-ti pui intrebari despre unde mergem cu adevarat. Poate ca tot ce conteaza este sa traiesti pur si simplu.

Eu asta fac.

Mi se zice sa traiesc pentru viitor si asa poate o sa fac ceva pentru mine sa nu regret la batranete.

Am citit bancul ala:

Un om trece pe strada si intr-o curte vede un batran fericit. Il intreaba:

-Domnule, ce faci tu sa fii asa de multumit de viata?

Omul raspunde:

-Fumez doua pachete de tigari si beau cate o sticla de votca in fiecare zi

-Bine, pai si cum ai rezistat pana la varsta asta? Intreaba trecatorul consternat.

-Am doar 29 de ani.

Parca asa era.

Omul din poveste traia isi gasea bucurie in lucruri care il faceau sa se piarda pe sine, se lasa consumat de fericire.

Tu esti cel care trebuie sa consume fericirea. Ghideaza-te dupa asta si nu o sa pierzi nimic din viata la nici o varsta. Atunci cand te gandesti la viitor tot timpul insa poti sa risti sa te pierzi in el si sa nu ma stii sa traiesti vreodata.

Nimeni nu intelege ca nu ma consuma fericirea pe mine. Am o prietena ai carei parinti sunt prea ingrijorati pentru viitorul ei ca sa o mai lase sa traiasca in prezent. Nu vad ca de aceea nu ii iese nimic pentru ca tot ce vrea ea e diferit de ce vor ei. Oamenii acestia ma considera o rebela.

Dar e un motiv pentru care parintii mei sunt mandri de mine. Nu m-au lasat de izbeliste. Au vazut ca am ambitie sa fac ceva cu viata mea aici si acum. Nu astept o diploma academica, desi ma tin de scoala.

Nu fac nimic pentru a castiga bani, renume, importanta. Fac pentru ca vrea sa traiesc acel lucru.

Si uneori e greu sa traiest dupa regulile vietii si nu cele pe care le inveti in scoala, pentru ca viata nu are reguli.

Sa traiesti in prezent e singura regula a vietii. Daca nu traiesti in prezent lasi viata sa treaca pe langa tine.

Cel mai greu este cat de intens te pune viata sa simti tot.

Si cum te pune sa pictezi cu fercire peste golurile din noi, pentru ca sunt lucruri care ne-au amputat parti din suflet in lume. Intr-o lume ca asta traim. Si parintii nostri au fost la fel. Ceva ne- a facut disfunctionali.

Si acum trebuie sa ne reparam ca sa fim intregi, dar nu ne invata despre asta nimic la scoala pentru ca nu au ce.

Pentru ca viata nu are reguli. Si prefera sa ne ia gandul de la haosul din noi umplandu-ne capul cu alte lucruri si oferindu-ne un viitor pe care sa il urmarim si care sa ne protejeze pentru totdeauna de adevar. Doar ca viata nu se da batuta si daca nu e intelesa cu frumosul procedeaza si altfel si vine la noi cu toate relele din lume.

Si tot nu deschideti ochii? Vi se pare ca eu fac ceva gresit ca am ales sa urmez cea mai grea cale din lume si sa imi infrunt prezentul in loc sa alerg dupa iluzii. Totul va fi bun in viata ta daca consumi fericirea. Ea nu se termina niciodata. Doar o sa te vindece si o sa-ti deschida usi spre mai multa fericire.

Viata (2)

 


large (37)Unii oameni iubesc prea mult. Si stiu ca zic asta pentru ca nu iubesc destul. Dar iubesc cat de puternica sunt. Este incredibila privirea mea atat de plina de cine sunt.

A avut o viata complicata. Nu ii place sa vorbeaca despre ea, pentru ca nu isi intelege viata si nu poate sa faca diferenta dintre ce isi imagineaza si realitate.

Dar sunt aici acum.Si imi place cum arat cand rad, dar imi place si mai mult cand plang pentru ca par chiar frumoasa.

Stiu doar ce viata ciudata a avut pentru ca asta spuneau ceilalti. Doar ca ei zic „complicata” sau „patologica”. Nu a fost complicata, a fost simpla ca o dimineata de vara la tara, cu o Dacie in fata casei. Pentru ca cele mai multe vieti de pe-aici sunt asa, incat asta ar trebui sa se considere a fi realitate.

Cand era  mica lucrurile nu pareau asa de imbacsite. Nu ca  a fost un copil prea ferict,  dar asta s-a intamplat doar pentru ca era un copil mai special, crescut intr-una din acele familii „speciale”, nonconformiste si severe in acelas timp, mama, o fiinta fara vina, care nu s-a lasat zdrobita de divortul care lasa in urma o femeie ce nu putea sa se duca la servicu deoarece avea un copil de nici un an in carca, si inca unul de zece ani pe care trebuia sa-l aiba si pe el in grija, datorii la banca, si masa din bucataria apartamentului cu doua camere distrusa in urma unei certi cu „fostul sot”, si care a facut tot ce a putut pentru copii ei, chiar daca asta a insemnat sa se injoseasca pe ea insasi.

Peste cativa ani dupa ce tatal ei a renuntat la serviciul din munti ca sa se mute in capitala, a fost deziluzionata de degradarea celor doua cele mai sfinte si mai curate,  simboluri ale copilariei ei :locusorul din munti a fost cumparat si transformat in tiganie pentru „prosperul turismului”, si tatal ei, pe cealalta parte, a fost transformat in  boul mancator  de cacat care se poate sa fi fost intotdeauna, dar ea, fiind copil, inocenta cum era nu observase pana atunci.

butterfly_topCred ca  sunt in lumea mea, ei.

Dar si ma rog, in ce lume ar trebui sa fie? Pentru ca a vazut adevarul. Si adevarul este ca nimeni nu trebuie sa iubeasca si sa urasca asa cum fac ei.

Si este adevarat ca nu imi prea pasa de nimic.

Pentru ca asa cum ati zis si voi, ea traia in lumea ei, si in lumea ei era mult mai bine decat in lumea lor, care este atat de exigenta cu privire la cand trebuie sa te bucuri si cand trebuie sa te intristezi.

Si inceput de  dementa, mai zic ei.

Se poate sa fie, trebuie sa vedem.

Poate chiar e. Poate e incredibil ca o fata ce se indreapta catre nebunie  curata sa mai scrie cuvinte frumoase. De-asta poate n-o sa credeti nici o iota din ce zic eu  aici despre ea.

Poate chiar mi s-au ars niste neuroni si dau in mintea copiilor. La urma urmei uit lucruri atat de repede, ca uneori ma trezesc intr-o conversatie repetand exact ceea ce am zis cu doua minute in urma. Dar ce le pasa lor de fapt?

Ei zic ca  ar putea dezvolta dementa doar pentru ca s-a aparat in singurul mod posibil de lucruri carora nu le mai putea face fata.

Ei zic ca sunt in lumea mea, dar eu zic ca asa ar fi cel mai bine sa-si traiasca oricine viata, in loc sa o iroseasca devenind sclavii lumii lor comune.

Ei zic ca sunt deprimata pentru ca imi pasa mult mai putin decat inainte, eu zic doar ca am descoperit o noua forma de arta.

Ei zic ca ma pierd pe mine, eu zic ca ma salvez,cumva, intr-un fel sau altul, catre un undeva al meu pe care nu-l cunosc inca.

Si nu e ca nu vreau sa fiu ei, dar ei sunt mereu tristi, pe cand eu sunt doar fericita intr-un mod intunecat.

 

 

 

Aici gasiti prima parte: https://calatorspreinfinit.wordpress.com/2014/06/27/anii-1/

Viata(1)

large (3)1989

S-a nascut iarna. Pana sa-si dea seama ce era lumea in care traia cat de cat, o prinsese si un februarie din urma, cu nori rozalii si purpurii brazdand sovaielnic cerul. Dar nu era  tocmai cea mai insorita primavara: pana sa apuce bine sa cerceteze frumusetea florilor roz de mar si a celor albe de cires, sau scumpii ciorchini de liliac, acestia erau deja plostiti de ploaie. Iarba era lunga si proaspata, frumos udada de roua in fiecare dimineata… fiecare dimineata.Era prea mica sa stie ce inseamna o dimineata, o iarna, un ianuarie, o primavara, in felul in care oamenii mari le stiu, pictate de culorile amintirilor.Nu era prea mica ca sa aiba amintiri- in lumea ei inca miniaturala si facutul cacuta de dimineata sau prima oara cand i-a vazut chipul mamei pe zi era o amintire, frumoasa si emotionanta, atat cat si dramele celor mari erau- dar era prea mica ca sa faca prostia sa se opreasca din a trai si a incepe a gandi ca, de ce si cum traieste. Universul primavaratic de Afara era pentru ea cele doua blocuri ce stateau fata in  fata de parca geamurile erau ochii lor si ele se priveau ochi in ochi de parca ar fi vrut sa-si citeasca unul altuia sufletul- si cand  te gandesti ca poate chiar oamenii din apartamentele lor erau sufletul acela, din moment ce ei erau aceia care locuiau in spatele geamurilor inchise- flancat de alte patru blocuri aflate in aceeasi pozitie. Iar in fata, ca un rau despartitor, erau drumul si trotuarele, pe care stateau parcate masini, dintre care si masina mamei.pe aceea o chema Bia.

In fata blocului erau doua gradinite, una salbatica, imprejmuita de un gard viu, cu o salcie si multi ghiocei, a lui Nanae. Cealalta avea o bancuta si era plina detot felul de flori, unele inca adapostite in cupole facute din jumatate de sticla de plastic, a lu mamaie Nacu, dadaca ei.

Erau toate zilele si dupa-amiezile la bloc pe care le privea  cu cat trecea prin viata- aveau culori frumoase in capul ei- poate mai frumoase deacat in capul altora. Dar o sa ajungem si acolo.

Deocamdata vreau sa povestesc despre toate frumoasele amintiri- cele care vin din capul ei si cele pe care le-a auzit doar despre ea, ca era prea mica sa le memoreze.Scumpa fetita durdulie cu  tichie rosie( ca Scufita 🙂  ) si chipul alb, dar fara sa fie palid.

Se nascuse frumoasa, daca mi se permite sa spun ce cred. Avea ochii mari si caprui, nasucul carn si gurita frageda ca la toti copiii mici. Dar mai avea si gene lungi, asa cum copiii mici nu aveau toti. A avut parul scurt pana la trei ani,mama ei era ingrijorata, fratelui ei mai mare ii crescuse multla varsta ei ca la fetite.

Dar dupa  3 ani jumate, deja avea parul lung si foarte foarte bogat, iar mama ei i-l prindea uneori in codite mici mici de tot impletite si dupa o zi le desprindea iar parul  ii satea. I-l mai prindea mama in trei  sau patru cozi simple in varful capului, de arata saraca fetita ca dracu’, da’ ce sa stie ea, era mica si ii placeau, o ruga pe mama sa-i faca si mai multe daca se poate, sau cand se plimba prin cartier in carut, cu pantrofiorii negii,  rochita alba si vesnica tichia care era mereu aruncata pe jos.

Tatal ei aplecat cand ea avea un an si asa s-a facut de curand a ajuns sa aiba  doua mame,una blonda si una bruneta, si statea o zi cand cu una, cand cu cealalta. De mama bruneta nu prea ii placea, pentru ca era rea cu ea si o batea, mai ales cand mama bruneta nu era de fata.

Dar in curand mami bruneta a plecat la tara si ea a trebuit sa se mute la bunicii ei certareti.Ce se mai injurau mamaie si tataie!Tataie o merita insa, era betiv si fumator, si mamaie zicea ca se duce des la curve, de-aia doarme toata ziua si noaptea e plecat. Ea insa stia ca nu e adevarat: il vedea pe bunicul in fiecare noapte cand se strecura di patul in care dormea cu bunica fumand togari in curte si ascultand greierii. Uneori statea si ea pe scaunul pliant langa garaj cu bunicu’ si se uita dupa broaste raioase, ce perindau noaptea tot timpul pe acolo, din cauza ca erau aproape de garla. Si ea il mai injura cateodata pe bunicu’ dar asta doar fiindca o facea si buni. Buni i-a zis mai tarziu cat de suparat era bunicu’ ca nu il lasa niciodata sa se uite la meci.Avea multi prieteni la tara, spre deosebire de oras, si cred ca a fost destul de fericita acolo, pana s-a intors din nou la oras la gradinita de opt ore, si cand se intorcea de la gradinita statea cu mamaia Nacu  care era acum dadaca ei platita pana venea mama de la serviciu.

Dar lucrurile n-au mai stat la fel de bine cand tatal ei a plecat din orasul in care inca locuiau cu totii ca sa se mute cu amanta lui din cauza careia se despartise de mama.Inainte lucra ca admimistrator la niste casute de vacanta din munte, unde nu erau decat el si ea cand venea in vizita, familia care conducea barul saracacios de vizavi, un ingrijitor,  cainii si ursii.Era locul ei de vis, pardisul ei de iarna cand zapada cadea vijelioasa, si paradisul ei de primavara cand culegea branduse si ghiocei de pe campie cu doamna de la bara. Era dreptul ei sa vada luminisul  acesta cascandu-se dupa mers cu masina prin padure neincetat, de a vedea bufnita-gargarita de lemn crestata de ATV-ul lui frate-su in poiana, de a se speria de ursii care racaiau iarna la usa, trecand de toate sistemele de siguranta, micul dejun luat in vila A la masuta de lemn din capul scarilor, Harry Potter si Regele Leu in salonul cel mare cu masa de 12 persoane separeuri cu fotolii si semineu din vila C.

Continuare:  https://calatorspreinfinit.wordpress.com/2014/06/28/viata-2/