Batrana vanzatoare de chibrituri

Toamna risipea frunze galbejite pe trotuare . Oamenii treceau in forfota cum mereu o fac, dar batrana vanzatoare de chibrituri de la colt de strada abia mai incapea de fericire, ca uite cate reusise sa dea, avea acum din roada muncii ei cu ce sa se hraneasca.

Era deja asfintit, asa ca batrana o lua la pas spre casa, doar stia ea ca la ora asta oamenii nici nu mai vor sa auda de bunavointa ce ii invadase odata cu melancolia lui septembrie. Erau grabiti sa prinda tihna in casele lor. La fel si umila noastra doamna cu chibrituri, ca de, sa nu se intunece pana ajunge ea pe jos la cocioaba ei din cartierul acela mai murdar.

Trei chibrituri isi pastrase si ea, culese pe furis din cate un pachet. Cu maruntele acestea avea sa isi incalzeaca odaia, ca de acum era mai frig afara.

Asa intra sarmana in cameruta ei de trai intunecata. Biata femeie abia reusise sa nu intepeneasca mergand sontic-sontic prin vant si ploaie, de frunze, de lacrimi ale cerului… Ca doar nu era de azi si ea, nu numai pielea ii era zbarcita pe oase subrede, nici doar parul incaruntit, ci si vederea ii devenise mai opaca cu ochii asa adanciti in orbite. Macar stia ca nu era timpul ei, ca ce-ar mai fi macinat-o si inima de spaima!

Asa ca se propti pe patura si facu de foc in podeaua de pamant, folosind doar unul dintre chibrite.

Si astepta. Astepta ca flacara sa se inalte, sa croiasca fum, fumul sa inunde cei patru pereti pana ce pacla va crea imagini, imaginile vor fi din ce in ce mai clare, pana ce vor plamadi o poveste mai acerb sesizata ca realitatea.

Astfel micul chibrit aprinse cu forta o padure intreaga.

O fata se plimba nestingherita prin padure. Nu parea sa se intrebe ce cauta acolo. Avea piele proaspata si rozalie. In drum ii iesi un conac straniu. Era o cladire uriasa, dar fara ferestre, cu o forma perfect patratoasa si cu zidurile de caramida spalacita. La usa casei statea proptita o tiganca , cu parul de nea dar pielea tuciurie, cu batic si fusta inflorata, ochi taiosi si cugetatori. Nici acum nu parea naiva fata sa stie ce o indeamna sa o urmeze pe baba, care, intorcandu-i spatele, se refugiase in conac fara vreo vorba.

Copila, cum puse piciorul in caminul grotescului, cum incepu sa se transforme in ceara. Deja jumatate de trup ii era impietrit ca o lumanare, in timp ce tiganca o privea taios, acum zici ca scruta prin ea. Din fericire, tanara parca se trezi dintr-un somn al inocentei, realiza pentru prima data in deplinatatea cunoasterii unde se afla si ce se intampla, apoi, chiar fara ca adevarul sa fie rostit, recapata control asupra sa, ba pana si asupra lumii. Intelegandu-si puterea, isi privi trupul de la brau in jos si vazu, absurd, ca nu era de ceara, era din carne, oase, sange, spirit.

Aici chibritul isi scapara ultima scanteie, in timp util ca batranei din camera sa ii fie reflectata pielea intinerita, rozalie.

Si aprinse alt chibrit. Acesta, mic si el, aprinse o noapte fara veghe de lumina.

Intr-o casa impunatoare, dar paraginita, pe crenelurile careia lianele se catarau nestingherite, o fata cu par lung, castaniu, involburat salbatic, era ghemuita si intepenita de frica in patul sau. Raul parea a fi un copil. Avea fata rotunda ca o minge si era de albul nefiintei. Ochii lui erau niste hauri negre si de pe gene ii cadeau stele rosii. Se apropia chicotind macabru de ea si, cu fiecare pas sarit in joc mai aproape, copila se simtea mai pierduta. Din nou insa, fata, macinata de pericolul pierzaniei, isi dezmorti vointa si, inainte chiar ca adevarul sa fie rostit, intelese ca era scapata prin ea.

De odata se ridica in picioare, si era de o statura uriasa, crestea, in timp ce copilul necurat scancea chircindu-se in sine pana ramase cenusa.

Si vedeniile desprinse din pacla nu se oprira aici. Fata urca pana la ultimul si al saptelea etaj, curatand fantasme care mai de care mai furioase numai si numai prin vrerea ei.

Iar cand soarele rasari salutand acoperisul pe care acum copila se odihnea, acest chibrit isi scapara ultima scanteie descoperind parul castaniu al batranei.

Acum batrana dadu foc, atat de multumita, la cel de pe urma chibrit. Acesta aprinse un turn urias, pustnic pe un munte inzapezit. In mijlocul turnlui o fata cu ochi calzi, rotunzi si grei de vitalitate privea inspaimantata la cei 11 vulturi care o sfartecau pe rand cu ciocurile, jupuindu-i hainele si ciupindu-i carnea.

Copila nu stia, desigur, cum ajunsese in mijlocul vulturilor si de ce acestia o atacau. Dar, cand unul dintre ei isi inclesta ghearele in gatul tinerei, ea vazu prima oara, nu doar in afara, ci si in ea. Parca abia se nascuse, stia unde trebuia sa fie de fapt, si cum sa ajunga acolo. Asa adevarul se intampla. Fara a fi rostit, ca de ar fi fost, s-ar fi numit minciuna. Fata nu mai era printre soimi, ea era deasupra plutind una cu cerul si vazand totul de odata, tot taramul alb de munte unde soimiii se bateau de fapt intre ei. Il lasa in urma, zburand numai culori spre un tinut mai cald, mai primavaratec.

Si pana ca ultima scanteie a acestui chibrit sa se stinga, ea reflecta ochii grei de viata noua ai batranei intinerite.

Da, cu siguranta nu era timpul ei. Cine stie cand va mai suna ceasul cu atatea morti deja invinse…