Fii puternica!

Eu nu sunt ca tine. Sunt poate grasa. Nu stiu ce vreau sa fac cu viata mea. Nu alerg dupa bani. Alerg dupa dragoste, si ea ma doboara.

Eu nu ma pot ridica la nivelul tau. Nu fac totul perfect, oricat as incerca. Nu ma integrez in lumea ta. Eu iti distrug familia. Eu sunt fata rea. Eu te fac de ras. Eu sunt vinovata pentru ca nu ma ridic la nivelul tau.

Eu nu sunt ca tine. Nu ma duc la biserica. Nu zambesc fals. Nu calc in picioare pe cei mai slabi ca mine. Crezi ca-ti speli pacatele daca ma  tii in casa ta si imi oferi tot ce se poate material, dar sentimental ma tratezi de parca as fi o piedica.

Nu ma pot ridica la nivelul tau. Tu ai facut ceva in viata, nu conteaza ca e o varsta diferenta intre noi, si poate erai la fel ca mine odata. Dar nu exista diferenta asta de varsta intre noi cand iti permiti sa ma lovesti, sa imi smulgi parul din cap, sa ma gasesti vinovata pentru ca m-am nascut si respir acelas aer ca tine.

Nu sunt ca tine. Sunt o fata a strazii. Sunt, mai degraba, o fata a nimanui, ca nu am pe nimeni sa ma apere de tine si totusi nici nu sunt lasata sa plec, departe de raul pe care mi-l faci.

Nu ma pot ridica la nivelul tau.  Zici ca o  sa mor de ura din mine, cu toate ca eu nu te urasc si nu iti raspund niciodata fara motiv, chiar daca mi-ai luat multe. Iar tu, care m-ai gasit pe mine in calea ta, fara sa am posibilitatea sa iti eliberez drumul, tu gasesti mereu cate un motiv sa intruchipez tot raul din viata ta.

Nu sunt ca tine. Tu te hranesti din ura pe care mi-o porti, eu ma construiesc prin ura pe care mi-o porti.  Am invatat sa nu ma razbun, pentru ca nici macar atat nu am, cat sa mai cred ca nedreptatea din mine isi va gasi impacare. Eu n-am avut o copilarie fericita, si tousi eu sunt un om integruu, care nu se ascunde dupa aparante.

Eu nu ma pot cobori la nivelul tau. Eu visez si lupt pentru binele tuturor, cu toate ca presiunea e atat de mare ca ma mira uneori cum pot sa ma trezesc dimineata. Eu nu rup gura targului cu ce faci tu, chiar si pe buna dreptate ca nu e corect. Eu doar plang cand nu mai pot. Tu ma lovesti pe mine, eu mai bine ma lovesc tot pe mine, pentru ca eu stiu ca restul nu merita sa sufere din cauza ca eu o fac.  Eu iubesc toti copiii si visul meu este sa ii ajut sa devina oameni buni si fericiti, cu toate ca eu nu am fost un copil care s-a bucurat de fericire si protectie.

Eu  par slaba, dar sunt puternica. Pentru ca iubesc si respect cu toate ca nu mi s-au oferit resurse sa fac asta.

Eu inca te iubesc in strafundul inimii mele, chiar daca ma distrugi.

Dar eu o sa fiu bine cu sau fara tine. Pentru ca eu merit.

Freedom_by_tatsu_subaru

 

Suflet ce invata sa respire

marco-mazzoni

Marco Mazzoni

Am tinut mereu la ideea ca prin scris imi transform ideile in ganduri. Lucru foarte important, pentru ca, pana la urma, pornind de la ideea ca realitatea e obiectiva, totusi nu se poate nega faptul ca perceptia noastra asupra ei e subiectiva  intr-un mod mai degraba irational. Si cum avem puterea sa ne interpretam singuri ceea ce simtim, iar a interpreta este egal cu a transfoma felul in care intelegem lucrurile, sa imi controlez si ordonez limbajul interior prin scris este pur si simplu o cale de transformare .Asa ca imi umplu orice moment de tacere cu rearanjarea spatiului in care aleg sa traiesc, prin cuvinte noi, care sa alterneze un pic viziunea.

Sunt intr-o continua cautare de mine insumi, dar in ce masura aberatiile ce ajung sa imi justifice existenta sunt si constructive? In ce masura, mai ales atunci cand mintea mea joaca cel mai straniu teatru din care nu-mi gasesc iesirea? Poate scriu pentru a supravietui. Poate ceea ce scriu, avand tenta perosnala chiar si rareori cand nu este despre mine, este modul meu de a-mi modifica perceptia si nu neaparat perceptia primara.

Aberatiile mele alandala. Nonsensurile prin care cred ca am gasit sensul. Ideile mele imprastiate peste tot pe foi, transcrise uneori aici, pe blog, fara nici un fel de revizuire, vand lamentatii ieftine pentru ce? Pentru o poveste fara sfarsit careia ii lipseste sensul si afirmatia?  Până la urmă, ce poți să înțelegi din tot acest amalgam al cuvintelor?  Sentimente prelucrate si iar prelucrate ce au pretentia sa se ridice deasupra tacerii taioase din concret. Am scris despre cum m-am simțit când mi-am prins inima în propriile capcane, cum toate conceptiile mele se intorc cu susul in jos si totusi stagneaza pe idei obsedante, si cum incerc sa intocmesc un ideal din haos de sentimente.

Dar unde pierd sensul? Pentru ca sa-mi conntrolez gandirea nu este de ajuns ca sa detin autocontrolul in general. De fapt tot ce fac este sa ma imbarlig in ceea ce cred eu despre trecut.

Depresie= atunci cand vezi doar intr-o singura directie si crezi ca nu mai exista alta.

Trauma= atunci cand te feresti sa vezi schimbarea din jurul tau, pentru ca astepti sa se repete o intamplare pe care nu ai inteles-o  cu adevarat in momentul in care s-a petrecut. Un lucru de care ti-e frica, care te-a marcat atat de tare incat nu te poti gandi la altceva decat la ideile care-l vor face sa reapara in mintea ta, cu toate ca el nu va reveni si in realitate neaparat.

Poate nu va reaparea deloc in fapt, pentru ca tu  nu mai esti aceeasi persoana ca sa il pirvesti cu aceeasi ochi.

De unde era sa stiu acest lucru toti anii astia, cand nu era nimeni sa ma invete? Cand eram prea obisnuita sa cred un lucru ca trebuia sa mi se zica de zeci de ori, pai nu e asa…. Abia acum am inteles ca pe langa cuvinte, am nevoie si de fapte efectiv. Cuvintele mele erau transfromate in cutite infipte direct in piept: „tu distrugi tot”, „tu nu esti buna de nimic”, „tu esti nebuna”. Pentru ani si ani, am ajuns sa cred atatea lucruri rele despre mine din gura unui om care trebuia sa-mi fie tata si care, cu tot ce are, vad ca nu e mai bun ca mine. Am ajuns sa fiu atat de exigenta cu mine si tot sa nu ma multumesc orice as fi realizat, am ajuns sa imi pierd taria la cel mai mic stres, am ajuns sa gandesc cat mai departe de mine, sa vreau sa ma pierd in lumi absurde, pentru ca nu puteam sa simt fericirea vietii asa cum e. Fericirea batea la usa mea, dar eu eram „distrugatoare” , „buna de nimic” si „bolnava”, si nu o puteam primi.

Persoana pentru care as fi dat totul sa o castig, a trebuit sa ma las distrusa ca sa inteleg ca nu am ce sa castig. Si am incercat sa ocolesc tiparele in care relatia noastra o lua pe aceleasi carari de foc pe care le stiam atat de bine ca supravietuiam inspirand fum, dar nu a fost ok nici asa. O relatie pierduta, un fapt implinit in sfarsit, pentru cel ce era obisnuit ca raul pe care il face sa nu produca pierderi. Acum nici nu mai ai ce sa repari. Si ma doare, dar simt cum, in sfarsit, dupa atatia ani de zile, o pacla mi se ia de pe suflet.

Incep sa ma apropii de mine insami. Sa nu mai fie doar alb, nergru si gri, sa fiu lipsita de culoare. Chiar si cand din timp in timp simteam culoare, alb, negru si gri ma purtau inapoi in ganduri ireale, departe, departe, dincolo de trauma, durere.

Sunt bine. Eram bine. Doar ca el ma facea sa nu vad asta, sa cred altceva.

Inca am nevoie de fapte, de autocontrol. Inainte sa ma mai pierd in povesti care oricum nu completeaza golul asa cum pot sa o fac rearanjand tangibilul,  imi organizez viata in exterior, cu speranta ca si interiorul va urma calea.

Este un drum de reconstruire care mi-a luat ani, si care nu ma ridica mai presus decat la nivelul unei fete normale. Dar isi merita pacea pe care o ofera.

„Mi-ar plăcea si să fiu mai blânda cu ceilalți, mai înțelegătoare. Nu-mi vine să cred cât de superficială am devenit, cât de nepotrivit mi se pare să-ți fie mila de cineva care plânge, că știu cel mai bine să fac oamenii sa plângă, să sufere și să se simtă prost, și uneori nu mă pot abține.” scraim acum cativa ani. Dar eram atat cat puteam sa fiu, raspundeam cu rau pentru ca nervii imi ajunsesera la capat, si mi se parea ca sunt indiferenta cu ceilalti pentru ca nu stiam decat sa fiu indiferenta cu mine, de fapt. Mi s-a spus de atatea ori ca eram tot ce puteam sa fiu dar nu am inteles pana cand nu m-am convins ca nu imi atingeam potentialul pentru ca acceptasem toate vorbele despre cum nu sunt in stare sa fiu cineva, sa fiu eu. Cand trebuia sa am grija de mine, aveam grija de altii, de cel care ma ataca si ma descompunea in toate partile de care vroia sa-mi fie rusine.

Totusi sunt mai mult decat inainte. Am descoperit mai mult din complexitatea minții umane, complexitatea sentimentelor și complexitatea ființei omenești prin ansamblul ei. Am văzut ce inseamnă de fapt să înfrunți viața, am văzut ce înseamnă să te lupți cu durerea, minciuna și confuzia și văd oameni în jurul meu luptându-se cu aceleași lucruri la fiecare pas. Cel mai mult nu contează fericirea? Nu asta caută cu toții? Nu sunt intrebările omului pentru a împlini acea dorință înfocată ce are menirea de a ne lega pe toți și a ne aduce înapoi la locul de baștina al sufletelor noastre, la iubire? Parca tot ce exista in suflete de gheata este un drum orb de la nastere pana la moarte.

Pentru toti cei atacati emotional, cei care se lupta si nu au ajuns la lumina, oamenii care va trag in jos spun mai multe despre ei decat despre voi, credeti-ma, nu e doar o zicala optimista, este adevarul . Singura cale este sa rupeti reltiile care va fac rau. Sa va inconjurati doar de cei care va ajuta sa construiti. Sa stiti sa cereti ajutor, daca e nevoie.  Sa ai un psihoterapeut nu inseamna ca esti nebun. Inseamna ca ai nevoie sa te intelegi pe tine. Si e si normal, daca esti atacat din toate partile de tot felul de pareri care nu ti se potrivesc. Sa iti faci rau nu inseamna ca esti nebun. Inseamna ca esti doborat la pamant si nu ai unde sa iti eliberezi furia. Sa fii numit nebun nu inseamna ca esti nebun. Cei care te doboara sunt mai slabi decat tine, pentru ca se hranesc din triumful lor peste persoane care nu au cum sa se aprere.

marco mazzoni2

Marco Mazzoni