Covorul fermecat

Dar am si eu un covor fermecat. E patat de zambete. Turceste pe covor, suflete au venit sa se incalzeasca, si ritualul de povesti impartasite s-a tinut cu spirite trezite de aburul cafelei.

Seara intuneca cerul in lumea de afara, dar privirle noastre straluceau de lumina. Ideile se coceau bucuroase intre minti ca porti deschise.

Si asta a fost tot. Pastile de ras care alunga norii din cap. Prieteni ce se imparteau la o vorba cu aroma de cafea. Asa si-au golit in ore plamanii si canile.

Stiam parca toti totul despre viata, raul si binele erau concepte turnate si rasutrnate in colb de pareri. Simteam ca lumea e a noastra. Curgea muzica printre cuvinte.

Iar la plecare, cei patru prieteni au lasat pe usa de la intrare, dovezi cu marker ale acelei dupa-amiezi care ne-a strans nodurile intre noi.

Amprentele lor sunt oricum de mult ganduri-amintiri in camerele mintii mele. In zambete.

Un zambet imi citeste textele in lungi calatorii cu trenul. Imi linisteste sufletul spunandu-mi cum baiatul care nu ma va face sa mai plang vreodata e imediat dupa colt. Si are grija sa ii avertizeze de fiecare data pe toti sa nu inceapa conversatii filozofice cu mine. Alea sunt rezervate pentru el. Cine ar mai stii sa impatureasca atat de bine idei dezordonate si sa inteleaga de ce desenez cer mov, zapezi rosii si foc albastru?

Alt zambet e aici sa planga cu mine o data. Cu zambetul asta pot sa vorbesc despre lumile alea care sunt rezervate doar pentru noi doua. Este surasul care imi strange lacrimile intr-un vas . Este o punte de intelegere, este singurul care stie sa asculte orice, fie ca vorbim despre zi asa cum trece sau despre lumile noastre de emotie pura. Este si privirea care cunoaste puterea mea.

Mai e un zambet cu care nu fac decat sa imi inec durerea in uitare. Ea vine si imi pune ruj rosu pe buze, sa prinda viata. Noi impreuna umbrim durerea sub gene incarcate cu rimel si ne cladim fatade cu care sa cucerim lumea. Noi ne imbarbarbatam sa pasim prin viata ca si cum totul ar fi deja aranjat. In privirea ei vad frica ca intr-o zi o sa-i citesc printre randuri.

Zambetul ce se insira ludic in colt danseaza, si unge rani cu privirea. Cu ea cant cat de tare ma tin plamanii, cu ea castig razboaie si calc in picioare tristeti. Ea nu judeca, ea doar intreaba. Ea nu-mi cere nimic si ne ofera la amandoua totul. Privirea ei a vazut multe de-ale mele, si le-a aranjat in panorama. Mi-o descrie des, dar rareori observ ca a avut dreptate. „Ti-am zis eu!”