Nu ma gandesc la tine (3rd part)

Previous:

Ne-am mutat in alta parte. Inainte sa plecam de acolo baiatul cu vrajeala ce imi stia un crampei de poveste, cel cu care traisem un episod ce nu am dat ghes sa continue vreodata, mi-a zis, pe un ton acru:

-Ne mai vedem, poate, candva…

3.gif

Short story part three:

Noi toti, doar un moment pierdut

Ne aflam pe o terasa, sus, la etajul unei cladiri. Mie si Dianei ne era foame, aveam picioarele umflate de la cat strabatusem pe jos in acea noapte. Pe scurt, numai stare de asteptat trenul de dimineata, ce ne va duce acasa, nu aveam. De fapt, mereu ne prindea cate un miez de noapte atat de obosite, in vreun oras strain, fara sa avem unde sa inoptam, dar faceam de fiecare data aceeasi greseala, sa ne spunem ca vom rezista sa plecam odata cu rasaritul. Cred ca, dincolo de discomfort, vanam astfel de aventuri, erau pentru noi un joc care ne oferea mai multa satisfactie psihologica decat ar fi cantarit orice probleme se iveau in planuirea precara a escapadelor noastre.

Adrian si un prieten de-al lui erau cu noi. Melodiile de aici erau Black Eyed Peas, Dub Fx, Subcarpati si Robin and the Backstabbers, toate pe repeat.

Noaptea viselor. Eram oricum adormiti, dar tacerea din mine era mormantala, total absenta de ce era in fata mea, nu ma puteam opri sa colind prin minte. Alcoolul isi facuse pana la urma treaba, imi decatusase demonii ce ma bantuiau iar, de cateva zile, si aparent erau din cei mai rai, ca, atunci, traindu-le chemarea, picasem mai jos in abis decat ma asteptasem, mai adanc decat fusesem de ceva timp.

Eram pierduta in tacerea dintre noi, de la masa noastra, inconjurata de oameni indiferenti, colorati si aranjati, vorbind tare, dansand. Ma gandeam la viata. Imi parea ca, oricat crezusem ca mi-am iertat trecutul, nu o facusem in profunzime, ca altfel nu ar fi fost peste tot in jurul meu, eu da, una noua, dar repetand de fapt aceleasi lectii, ca si cum experientele pe care le aveam se transformau in tipare, apasand in sufletul meu butoane ce generau aceleasi intrebari, de parca nu as fi fost decat o papusa mecanica.

Vedeam cu ochii mintii cum alergam spre o prapastie, fugeam, dar tot de mine, fugeam crezand ca ma apropii, si ma apropiam de destin, crezand ca fug de el. Ma gandeam ca nu imi acordasem destula atentie sa imi aud adevarul, o viata pe care o strabatusem, ratacisem, si fiecare moment de tacere il umplusem, asa cum fiecare o face, evitand mesajul dintre clipe.

Si ce tipa tacerea prezentului? Nimic, asta e problema. Oameni, zei, jucandu-se cu propriile destine, reformuland viitorul, fara a-si putea transcede esenta, doar aceleasi filme, cu alte personaje.

Toti cautam o evadare din ceea ce suntem. Doar ca e ca si cum suntem un puzzle caruia nu putem decat sa-i rearanjam piesele in forme noi. Si aici e greul. Nu poti vedea mai mult decat ce esti deja.

Poate unii au descoperit ce este dincolo de noi, poate unii si-au raspuns la intrebare intr-un mod diferit decat cel pe care-l traim toti, fiind noi un vehicul pentru joaca dintre bine si rau, captivi in propria poveste, respirandu-ne propriile vise.

Poate. Dar au lasat in urma tacere. Au lasat in umra secretul. Acoperit de valurile de nesiguranta si intrebari.

Poate secretul e in noi. E un lucru de care fugim spre prapastie, vanand mereu vise noi, vanand mereu sa nu fim ceea ce suntem.

Oamenii din jur, o adunatura de personalitati colorate, dansau si radeau, ma gandeam ca, in ciuda escapadelor mele excentrice cu Diana, nu mai facusem asta de mult cu adevarat. Afara din capul meu, pierzandu-ma in ceilalti, cu totii traind aceeasi stare molipsitoare. Eu eram de mult timp intr-o calatorie prin mine, aveam multe de rearanjat in haosul pe care il produsesem de ceva ani, intelegand atatea, si gresind, ca nu ma credeam sa fiu raspunsul la propriile mele dubii.

Si in seara aceea nu puteam sub nici un chip sa inteleg cum altii nu sunt atat de pierduti in profunzimile lor ca mine. Imi dadeam seama doar ca m-am infundat rau in tesatura sufletului, acolo unde era mai neagra noaptea, ca plantasem multa samanta de intuneric de ceva timp.

Zori

hirajoshi

Am lasat sa fiu calcata in picioare de atatea ori incat orgoliul ma purta pe aripi sus, sus de tot, gata sa renunt la tot. Prea sufocata de faptul ca soarele se rasfrange dulce pe strazi acum ca in sfarsit a venit caldura, ca serile sunt albastru de cerneala, ca toate blocurile astea multe se aprind de viata noaptea… zic noaptea, pentru ca atunci, prin luminile calde de la ferestre, pot sa imi imaginez bucuria lor. Pentru o fractiune de moment insa, ca apoi, inecata in frustrari pe care nu stau niciodata sa le ascult, ma inchid in mine, imi aprind o tigara, viata e din nou gri de asfalt uscat, si peste de tot e de fapt arsita ce nu te lasa sa respiri, sau zapada si inghet asa cum e atunci cand tot Bucurestiul iese pe strada cu nevrozitate. Vreau sa existe bucurie, dar n-o gasesc in nimic. Nu vreau sa vorbesc despre asta, nu vreau sa ma pierd in distractii pentru asta, vreau doar sa ma pierd in neant din cauza asta. Nu e cazul sa intrebi daca poti sa m-ajuti cu ceva, pentru ca trebuie neaparat sa nu fie nimeni caruia sa-i pese de vreun strain pe lume , trebuie sa fie totul gri, sa il fac gri, ca sa nu-mi mai pese daca o fi cazul sa zbor departe.

Nu, n-am fost in stare, oricat de mult mi-­am dorit, sa gasesc bucurie si vitalitate in oras, am fost pe fuga tot timpul. Nu pe fuga spre ceva, pe fuga de ceva. Numele lui se invarte in capul meu toata ziua si sunt satula sa-l analizez. El face mormant din orice loc in care ma aflu. A fost mormant un oras lipsit de lume, un oras calm si tacut, acum el este deja o relicva in paragina a unui loc care vroia sa ma invete ca nu trebuie sa port mormantul dupa mine. Dar sa invat lectia ar fi insemnat sa raman, iar ambitia dupa vorbe si spuse si sperante ca o sa demonstrezi altceva este mare. Asa ca m-am apropiat de Thanatos. El traieste aici, in orasul asta plin de lume si agitatie care mi-e noul mormant, el creeaza morminte pentru altii doar pentru ca si el a ajuns intr-unul. Dar oamenii liberi tind sa uite de cei ingropati. Viata e, pana la urma, despre viata. Ei bine, suflarea mea a fost innabusita si desi oamenii nu au uitat de mine inca, eu am vrut tot acest timp sa uit de ei. De toata bucuria lor pe care speram ca o traiesc si totusi nici n-as fi putut sa vad.

Ce bine ca n-am avut curajul sa uit de tot. Adica, sa fi uitat ar fi insemnat sa zbor, si oricata ambitie mi-as pune eu in asta uneori, ce sens mai are evanescentul pentru mine de fapt? Doar amintirea unui mormant pe care il vazusem pe-atunci mai mult ca stare normala de a fi. Mai bine sa ma urc in trenuri decat sa ma-ngrop in morminte. Ca si trenul acela spre mare, unde m-am intanit cu un baiat pe care il iubeam pentru ca a strigat la mine destul de tare incantatia ca sa ma scoale din mormant. Nu a fost bineinteles, numai munca lui, a fost si faptul ca eram satula sa fiu oarba la lumina care intra prin crapaturi. Si poate el m-a iubit pe mine pentru ca eram a doua fata care lua trenul cautandu-l peste tot.

Este un mormant undeva langa mare si n-am reusit intr-o vara sa-l daram, dar pana in ziua de azi nu mai are cruce, deci nu mai am la ce moarte sfanta sa ma inchin. Inca ma incred in puterea lui, zace acolo o fetita parasita, dar sacrificiile ei nu mai sunt sfinte pentru mine, nu mai pot sa port un doliu in care nu cred cu toata fiinta mea. E timpul sa se odihneasca in pace, pentru ca jalea mea o tine agatata de durere, si nu vreau sa ma duc sa plutesc cu ea. E timpul sa-ti gasesti drumul, eu raman sa ma hranesc cu ce recolta mi-a mai ramas in suflet, si o sa  il iert pe Thanatos, pentru ca tu sa te opresti sa il bantui si eu sa pot sa simt bucurie.